Potrivit cu hotărârile sinodului al VII-lea ecumenic de la Niceea din anul 787 icoanele sînt făcute pentru a fi contemplate şi venerate, pentru a trezi în mintea credinciosului smerenie.
În faţa lor se aşează lumânări şi se spun rugăciuni, cinstirea care se dă chipului zugrăvit în icoană trece la prototip, cel ce se închină icoanei, se închină persoanei închipuite de aceasta.
Icoanele pot fi aşezate pe vasele şi vesmintele cele sfinţite, pe pereţi, pe scânduri, pe case şi la drum.
În biserică icoanele sînt aşezate pe iconostas, zugrăvite pe pereţii acesteia sau pot fi mobile aşezate pe tetrapoade.
Biserica este cerul coborât pe pământ, este o icoană a lumii sensibile.
Pământul este naosul iar cerul este altarul - simbol al celor transcendentale, se află scaunul lui Dumnezeu.
Altarul se mai numeşte şi Ieration, încăperea cea mai sfântă şi mai tainică, este rezervată clerului
A căuta şi găsi nemărginitul în mărginit, asta este esenţa ideii. „Centrul”,”Crucea”,”Lumina”erau simboluri fundamentale si ipostaze ale culturii noastre stravechi . Lumea moderna grabita se zbate in reinventari si preluari dar a pierdut legatura cu sacrul. Litera era doar pentru cei initiati, pentru restul lumii nestiutoare de carte mai intii a fost semnul, apoi mai tirziu odata cu aparitia crestinismului pentru aducerea in minte a chipurilor a fost icoana.Pestele care sta intr-o mare de rosu pregatit sa fie o"hrana rapida" ,daca se poate in fata televizorului.Trecerea pragului te pune la masa unde hrana este insemnata cu monograma hristica.Acolo sub panza se afla Hristos.Panza care este fata de masa ,sau giulgiu .Oricum, este pusa peste o jertfa.Cine are ochi de vazut sa vada!
Descifrarea şi înţelegerea se află dincolo de percepţia directă, adevărul eu zic că doar unul singur se regăseşte undeva la un capăt de drum abia la sfârşitul unor experienţe şi al unor acumulări sedimentate. Arta se zbate sau mai bine zis le cuprinde pe toate între dezordine şi ordine, între disperare şi renunţare, între excese şi asceză. Dar mai ales inocenţă. Un artist care nu a trăit în interiorul său zbuciumul dus până la neant nu e decât o caricatură întocmai ca micile civilizaţii descrise de Cioran , cele care n-au nici măcar instinctul de supravieţuire ci doar imitaţia.
Ce mă sperie acum mai tare este contrastul dintre realitatea aceea sumbră, negura minţii şi fărâma de bunătate ce-a mai rămas, oare cît timp va rezista presiunilor şi ispitelor? O floare o poţi rupe doar o singură dată. Mă sperie lipsa de continuitate şi răul pe care l-a făcut ateismul comunist şi dezrădăcinarea.
Bine că a mai rămas şi atât cât mai este ca şi bucăţile mici de ţesături de pe care copiez eu modelul, asta e un model ce-a mai rămas şi dacă ne-am trezi la timp am mai putea prelua din experienţa veacurilor. Ce lecţie bună de viaţă mi se pare exemplul ce îl am în jurul meu, hărnicia acelor mâini, privirea acelor ochi ce nu mai vad de mult lumina zilei. Este o lumina în lucrul lor, în ce ne-au lăsat şi dacă am desluşi-o câte n-am avea de învăţat. Mă întorc mereu la ţesăturile de lână, construiesc mental posibilităţi de compoziţie ca să nu înnebunesc de durere şi de spaimă, nu grija lumii mă doare ci faptul că mi se fură până şi bucuria. Piatra tace, şi zidul tace şi pânza şi lâna. Pentru mine vorbesc alteori cântă, alteori plâng. Îmi place sfioşenia aceea a oamenilor despre care se spune ca sânt smeriţi. Culorile ţesăturilor îmi amintesc de cele ale icoanelor, de pământurile arse şi sienna şi roşul deloc stăruitor, o gramatică a echilibrului mental, n-au exaltarea fovismului nici încărcătura teatrală a barocului, nu sclipesc, nu ţipă , mă strigă ca un cântec de vioară vechi de mult uitat din lumea arhaică a baladelor a poveştilor ce mi se spun seara la lună, a tainelor nedesluşite, a tainei din faţa altarului când mă înfioară măreţia lui Dumnezeu şi nu spaima mă stăpâneşte ci speranţa. De asta ar fi fost mai bine sa rămânem ortodocşi şi cuminţi, pentru a evita zbuciumul inutil, o reţetă experimentată şi dovedită secole de-a rândul ca fiind viabilă şi generatoare de viaţă. Este un drum pe care putem merge fără a ne încurca S-au abandonat toate? S-au culcat minţile şi s-au adormit ochii conştiinţei?
Simetria stă aşa de bine frizelor şi romburilor pe care le culeg de pe cutele păturilor ţesute din lână şi roase de vreme şi de molii, tocite de ani şi de călcatul în picioare. Asta e, prea des călcam totul în picioare, strivite sub eticheta bunăvoinţei deloc dezinteresate acţiunile şi gesturile trec într-o altă parte, într-o altă zonă a prelucrării cu anume scop bine definit.
angela chici si seracovan veronica
